duminică, 10 iunie 2018


Lazăr Mihai-Andrei


 
     Argument

Edgar Allan Poe is famous for his short stories, which have been terrifying readers for decades. My first contact with his tales was when I was ten years old, which might seem surprising. I remember that I first read “The Black Cat”, then “The Oval Portrait”, “Berenice” and “The Masque of the Red Death”, which were all revolutionary to me. Never before had I come across such suspenseful, gory tales, and you can easily imagine what a huge impact they had on me. Although I was too young to understand their deep meaning and symbolism, they were still fantastic because of their themes and motives: crimes and murders, the dark, oppressive atmosphere they instilled, Poe’s preference for the psychology of terror, the great emphasis put on negative emotions (including fear, anxiety, loneliness and despair), madness and the profound analysis of complex psychological problems and mental illnesses, such as monomania and schizophrenia.

To my mind, Edgar Allan Poe is the undisputed master of terror, and has definitely influenced modern horror writers, including H.P. Lovecraft and Stephen King. Although Poe’s tales involve supernatural elements, they are extremely realistic in their exploration of the dark side of the human psyche.

I also chose to write about this topic because I was deeply impressed by Poe’s personal life, keeping in mind that his stories reflect his inner conflicts and the problems he had to overcome. Despite not being highly praised as a writer and literary critic while he was still alive, he went on to become one of the most influential American writers after his death.
I personally empathize with him because he regarded writing as a way of expressing his deepest thoughts, fears and emotions.

As far as I am concerned, Poe is a unique inventor in fiction: apart from his poems, such as “The Raven”, he wrote the first detective stories, which I think is a major achievement. Without him, we would never have heard of Sir Arthur Conan Doyle’s Sherlock Holmes or Agatha Christie’s Hercule Poirot , not to mention that tales such as ”MS. found in a Bottle” and “Von Kempelen and His Discovery” pioneered modern science-fiction. But few people know that not only has Poe inspired writers, he has also become a model for the movie director  Alfred Hitchcock, whose psychological thrillers (such as “Psycho” or “The Birds”) bear a close resemblance to Poe’s masterpieces.
Overall, my choice was based on the cultural impact Poe’s short stories have had and I personally admire him for succeeding in pushing back the boundaries and making the impossible possible, the familiar terrifying and strange.

 1.     Précis

This study focuses on three of Edgar Allan Poe’s most beloved short stories and aims to explain why they are so revolutionary.

The  introduction  proves  how Poe either adopts the first-person narrative point of view or tells the stories in an objective, neutral, impersonal style. His tales mainly focus on a character who experiences alienation and eventually death. The nightmarish visions all contribute to creating a dark picture of the human condition as Poe explores the vast possibilities of Gothic and Romantic literature. This narrative formula ultimately enables Poe to blur the boundaries between the real and the fantastic, the latter being defined as a brutal intrusion of the supernatural in people’s lives.

The first chapter deals with “The Fall of the House of Usher” and describes the Gothic atmosphere, Roderick Usher’s complex personality and the importance of the frame story technique.
The first subchapter (“The Gothic Atmosphere”) gives reasons to justify how fragmented and inconsistent the story is, with several unexpected, sudden and violent events, shocking the reader and constantly challenging his expectations of the horror genre. Moreover, Poe uses traditional Gothic elements such as inclement weather and a barren landscape instead of conventional markers of place and time.
The second subchapter (“Roderick Usher’s Portrait”) conveys a portrait of the romantic individual: Roderick Usher loses all faith and hope in a better future. His solitude, inability to relate to others and obsessive tendencies, together with his frail health and vulnerability, inevitably conduct to his downfall.
The final subchapter (“The Frame Story Technique”) shows how the narrative technique Poe employs allows him to leave the mystery of Usher’s behavior unsolved until this point in the narrative. The moment Roderick confesses to the narrator is preceded by a remarkable story involving supernatural elements and confirming Usher’s superstitions and deep anxieties about his sister Madeline.

The second chapter focuses on “The Black Cat”, paying special attention to the narrative point of view, the symbolism of places and the psychoanalytic interpretations of the unexplained events occurring in the story.
The fourth subchapter (“The Narrative Point of View”) seeks to demonstrate how unreliable the narrator is, which is why the credibility and authenticity of the story are compromised. Despite the fact that he denies being mentally ill, there is plenty of evidence in the text to support this theory: the narrator often contradicts himself  or has gaps in memory.
The fifth subchapter (“The Symbolism of Places”) illustrates a well-known literary theme which has been explored by several writers, including Vergilius and Dante Aligheri: descending into the cellar is similar to descending into hell. This interpretation could be linked to the second cat’s name, Pluto, an obvious reference to the Roman god of the Underworld.
The sixth subchapter (“A Psychoanalytic Interpretation”) emphasizes the dangers of drinking: whenever he gets drunk, the narrator only seeks immediate pleasure, becomes cruel and selfish, uses bad language and hits his wife and pets. Additionally, the external and internal conflicts he has to overcome heighten up his moral anxiety and lead to his downfall.

Finally, the third chapter reveals the hidden meanings in “The Masque of the Red Death” by discussing the allegory of life and death, the symbolism of the seven rooms and the abstract and concrete representations of time.
In the seventh subchapter, “The Allegory of Life and Death” I chose to write about how Prince Prospero’s insensitivity to the plight of his less fortunate and privileged countrymen serves as an indicator of his greedy nature and failed attempts to escape death. Ironically, his wealth, mode of self-defense and decadent self-indulgence all turn against him, and his freedom is, in fact, severely limited.
The eighth subchapter (“The Symbolism of the Seven Rooms”) reveals that, for his celebration, Prospero decorates the rooms in his palace in different colours. The first room is blue, with blue glass-stained windows. The rooms continue westward, according to this design, in the following colour arrangement: purple, green, orange, white, violet and black, and this pattern allegorically represents the stages of life.
The ninth subchapter (“Representations of Time”) discusses the narrative rhythm, which suddenly changes from slow to fast-paced. This technique suggests the inevitability of death, which occurs unexpectedly: the first part of the narrative is dominated by long, detailed descriptive passages preparing the reader for the dramatic, suspenseful climax.
In the conclusions, the main idea is that Poe’s characters have three fundamental personality types and temperaments: they are melancholic (uncommunicative, thoughtful and quiet), reflective natures – Roderick Usher, sanguine (Prince Prospero – enthusiastic, sociable and energetic) or choleric (the narrator from “The Black Cat”, especially under the influence of alcohol – short-tempered and irritable). Nevertheless, their fate it always the same: social outcasts or not, they are ultimately destroyed by their own flaws.
 .....

1     Conclusions

All in all, Edgar Allan Poe’s short stories clearly anticipated Sigmund Freud’s revolutionary psychoanalytical theories, as he was one of the most influential thinkers of the twentieth century.

In “The Fall of the House of Usher”, the narrator is a witness of all the disturbing events haunting the Usher family. Roderick is frail and lacks strength of character, eventually being consumed by his own derranged psyche. He remains absolutely passive, both literally and metaphorically: apart from being the prisoner of the mansion, he is also the prisoner of his own mind, which paralyzes him. The narrator’s escape from the mansion just before it collapses indicates that he is finally free from a world where he did not belong. The fact that the house falls down to pieces is a cathartic symbol, suggesting a doomed fate. Poe’s preference for literary motives like the full moon is a tendency of all romantic writers, mainly because the nightscape enables him to convey an atmosphere of terror and mystery.

In “The Black Cat”, the narrator describes the events according to his own knowledge and subjective perceptions. He might simply be suffering from a severe mental illness and therefore making up the whole story as a justification of his present state of mind. Moreover, several questions are left unanswered: how comes that the second cat had one eye missing just like Pluto? And is it possible that the narrator does not notice the white spot on its chest from the very beginning? In fact, the narrator himself hesitates between a rational and an irrational interpretation of his actions. What strikes the reader is the fact that his wife is wise, independent and calculated at the beginning of the story, but later surrenders, obediently accepting the cruel punishments she endures and becoming a tool in his husband’s hands.

In “The Masque of the Red Death”, the colours of the seven rooms are significant: blue reflects birth, but might also suggest the “unknown” from which a human being comes into the world; the next room is purple, a colour derived from the combination of blue and red and associated with life, intense emotions, energy, vitality and a desire for exploration, which conveys the beginning of growth. In contrast, green represents youth, while orange indicates the summer and autumn of life. Finally, white suggests age, and violet is a shadowy nuance representing darkness and death.

The elaborate, suspenseful plots in Poe’s short stories slowly begin to develop as the initial equilibrium is gradually disturbed. The actions and events that follow give us a detailed picture of alienation, which culminates in the climax, as the stories tragically end. The gloomy atmosphere and the pessimistic view leave a lasting impression on the reader and make these masterpieces memorable. The state of confusion and dizziness is paradoxically associated with hypersensitivity. Ironically, the tendency to explain everything by relying on your intellect’s force is the first symptom of madness. Instead of helping the characters to preserve their sanity, this unjustified obsession favours the development of a sociopathic behavior: the protagonists isolate themselves and internalize their fears.







METAMORFOZA UNUI TIMP
FĂRĂ TIMP



METAMORFOZA UNUI TIMP FĂRĂ TIMP

  

O, TIMP, NU FACE SĂ DISPARĂ ÎN NEANT ACESTE CLIPE DE NEBĂNUITĂ ÎMPLINIRE A  SPIRITULUI, NU LE DISPERSA ÎN ENIGMATICA SUBSTANŢĂ IMATERIALĂ A TĂCERII, AJUTĂ-NE PE NOI, SMERITE PĂSĂRI, SĂ ATINGEM CUIBUL SPERANŢEI ŞI AL VEŞNICIEI!...

                                                                     ANDI LAZĂR

  

TIMPUL TRĂIRII?! TIMPUL MĂRTURISIRII...

- Eşti incredibil, dragul nostru prieten! Nu am mai auzit şi nici nu am mai văzut o persoană care să fie hărăzită cu nenumărate calităţi, întocmai ca şi tine! Ai putea stăpâni Universul, să descoperi planete noi, alte fiinţe ciudate, să fii stăpânul suprem al pământenilor şi nu numai...Cum reuşeşti să te comporţi asemenea unui atotştiutor?!
- Dragi prieteni, răspunsul e simplu: IMAGINAŢIA! Da, cu ajutorul imaginaţiei, singura mea calitate, poţi să devii un prinţ sau un cerşetor, un rege sau un sclav, să îţi conturezi propria-ţi lume a idealului! Aşadar, creaţi!... Şi... doar atunci când nu mai puteţi, adică niciodată, vă veţi putea numi atotcunoscători! Imaginaţia, şi NIMIC MAI MULT!... Încercaţi, la rândul vostru, această experienţă şi îmi veţi da dreptate, observând că puteţi să vă transformaţi în adevărate genii ale ingeniozităţii!...
Cartea reprezintă o oglindă a sufletului omenesc, îmbogăţind capacitatea de imaginaţie a lectorului, acesta având posibilitatea de a pătrunde în lumea eroilor volumelor, a spiritelor lor – al cititorului şi al cărţii -, formând un estuar în care două tărâmuri se întrepătrund....
                                                                                             ...Andi


TRECUTUL, O MIRACULOASĂ MODELARE
A CLIPEI...


            Sunt eu... Care eu?
            Stau singur, într-o tăcere de veacuri, în neant?
            Ce zăresc în spatele meu? Nimic, numai obscura pată de negru care de atâtea ori ascunde, probabil, tainicul curcubeu din care să ia naştere avântul pur, nelimitat, ludic de a descifra imaginea de nepătruns a unui univers fără apărare, pe care să îl înglobez în pupila castanie... Dar atunci, atunci, ce s-ar întâmpla dacă aş închide ochii? Probabil acel univers candid, pentru a cărui naştere am pus prea mult din propria-mi fiinţă, ar pieri din nou, ucis fără milă de necruţătorul timp ce intonează sacadat o sfâşietoare melodie iterativă...
            Sunt convins că eu şi timpul suntem angajaţi într-un joc... Oare pot eu să îl câştig, sau sunt sortit pierzaniei şi zadarnica încercare de a căuta un timp pierdut se risipeşte în milioane de eterice glasuri supraomeneşti, pierdute pentru veşnicie în contextul ireconciliabilei comuniuni între eternitatea unor clipe dispersate în incomensurabilitatea sublimei treceri şi dorinţa sinelui meu de a se stinge, cunoscând enigmaticul trecut şi de a renaşte prin mistificatoarea-i forţă de a proiecta străfundurile sufletului meu, la finalul căutării perpetue a amintirilor, în fantastica sferă a nemuririi?...
            Oricât aş transgresa dincolo de înfăţişarea de suprafaţă a lucrurilor, oricât de penetrantă ar fi privirea-mi ce scrutează cerul, rămân orb la strălucirea pe care acesta o ascunde sub negura existenţială a unui timp fără timp, renăscând pentru eternitate din delicata cenuşă a elementarităţii originare...
            Rămân orb, ca şi cum aş sta în faţa unei oglinzi care îmi arată numai trăsăturile fizice, valenţele pure ale sufletului rămânând invizibile... Este ca şi cum aş pendula între a urca un munte de trandafir până în rai şi a mă prăbuşi în purgatorica flacără nestinsă a iadului.
            Totuşi, cum aş putea să îmi satisfac aspiraţia de a-mi privi, umil, sufletul şi de a reconstitui imaginea unui trecut inaccesibil muritorilor?... Ştiu... Din cioburile vagi ale unei oglinzi infinite, voi încerca să identific un vis pe care întotdeauna am dorit să îl conturez desprins din incertele indicii pe care timpul, imaterial şi impalpabil le mai poate oferi?...
            Chiar aşa, de ce să nu reconstitui trecutul, pentru a-mi crea imaginea reală a sufletului?... Atunci, un înger mă va atinge duios pe umăr, rostind cântul orfic, cântecul unei vibraţii a vârstelor umane, ce mă va sacraliza, vegheat de perfecta comuniune a trecutului reconstituit, a prezentului pe care îl trăiesc acum, a viitorului imprevizibil, ce îmi va contura destinul de muritor care a preţuit grandoarea timpului neaşteptat de misterios...


UN LABIRINT INFINIT…


            Oare ce este o carte? Stai puţin, probabil că am pus această întrebare în grabă, fără să mă gândesc la infinitatea răspunsurilor şi la obsedantul drum pe care îl parcurge firul vieţii...
            Se pare că o carte poate însemna pentru mine o armonie de proză şi de vers, un curcubeu ca o binecuvântare, menit să îmi picteze o primăvară în culori... Aşa să fie?!...
            Pentru el poate reprezenta un înger fără grai, menit să îi ofere o oază de desfătare, în timp ce pluteşte pe aripile stinghere ale vântului, deschizând cu ajutorul cheii sufletului poarta către acel tărâm rupt din Rai şi bucurându-se de impetuozitatea lui de iluzii optice... Se mai pot găsi şi alte posibilităţi? Să verific...
            Da! Pentru ei, poate fi un ocean de lacrimi, aducând numai tristeţe prin sublima-i putere de a ascunde enigme...
            Însă acum e târziu... De ce nu mă mai pot opri din a glăsui?...
Ah! Nebuni sunt, Doamne, visătorii!...

ACTUL CREAŢIEI...


            Creaţia ne-a încântat mereu prin manifestarea-i întotdeauna variată şi surprinzătoare... Însă, ce înseamnă, de fapt, ea?...
            INVENŢIE... Atunci când creezi, ceva cu totul şi cu totul special ia naştere: frumos, urât, plin de învăţăminte, prostesc, menit să încânte sau să trezească în sufletele noastre o stare de melancolie... Infinitatea de piese din care este format universul nu ar mai forma o dreaptă nemărginită dacă noi, oamenii, nu am fi capabili să creăm contraste între feeric şi grotesc, între modern şi tradiţional, între vechi şi nou, toate sub puterea plăsmuirii divine în jurul căreia ne rotim la nesfârşit şi care ne îndeamnă să urmăm drumul desăvârşirii, atât de greu de atins pe pământ...
            DESCOPERIRE... Fiecare persoană are posibilitatea de a observa şi de a pătrunde până în cele mai mici detalii labirinturile înşelătoare a tot ceea ce ne înconjoară, până când acel ceva insesizabil în legătură cu obiectul respectiv să iasă la lumină aidoma unui puişor dintr-un ou... Se poate observa că nu e absolut necesar să îţi imaginezi ceva nou, ci să te gândeşti din ce în ce mai profund, la ceea ce, uneori, pare evident, însă a scăpat descoperitorului, întrucât, din dorinţa de a găsi totul, a uitat să se lege de amănunte esenţiale...
            ORIGINALITATE... Nu este indicat să atribui conotaţii stricte, seci, lipsite de farmec, ci să încerci să identifici înţelesuri înţesate cu o anumită încărcătură afectivă, termeni adecvaţi folosiţi cu sens figurat, definiţii proprii înmiresmate cu un parfum ce e doar al tău. În felul acesta, chiar şi tu vei rămâne mirat în momentul în care se vor ivi opere de artă inedite, ale căror idei cu greu pot fi recognoscibile din perspectiva altei persoane,   găsindu-şi locul într-un sipet al comorilor căutate de sufletul tău...
            Creaţia reprezintă rodul muncii Lui Dumnezeu, pe care noi, prin poţiunile fermecate ale originalităţii trebuie să îl cultivăm, până când lumea în care trăim, cu toate că niciodată nu va deveni perfectă, să se preschimbe într-un leagăn divin în care cu toţii avem sufletul împăcat ştiind că, prin prisma a ceea ce am plăsmuit, universul nostru este mai plin de iubire, de pace, de înţelegere...




CONTEMPLAREA PEISAJULUI MARIN – PRELUDIU
PRIN PALPITAREA VIE A UNEI INIMI...


            Pe cer mai străluceau câteva stele învineţite, din puzderia de peste noapte. Eram pe plajă şi ascultam cântecul valurilor. Aşteptam răsăritul...
            Liliputanele scoici aduse ofrandă de înspumatele valuri unui muritor visător îmi spuneau câte o poveste străveche şi mă învăluiau în seraficul nimb al unei cântări orfice interpretate de simfonia reverberatoare a mării...
            Firişoarele miniaturale de nisip erau scăldate de apă aidoma unor îngeraşi din grădina Paradisului...
            Pescăruşii cu aripile lor fâlfâitoare scrutau zenitul şi se avântau în călătoria magică pe căile văzduhului...
            Deodată... mai aproape... mai aproape... şi mai aproape... apăru răsăritul! Cerul devenea parcă un mozaic cromatic: roşul ce domina iniţial era estompat de galbenul saturnian şi de rafinatul portocaliu cu subtile nuanţe de roz catifelat, deasupra mării ce oscila între albastru-sidefiu şi azurul exotic...
            Cum să nu mă las purtat pe cărările visului, dacă peisajul panoramic mă îndeamnă să cad în meandrele fabulosului?...


UN VIS NEATINS


„Cărţile: glasuri eterne în spaţiu.”
(Alexandru Vlahuţă)

            Când vom învăţa să acoperim cu o pânză a uitării obiectele moderne ce au atins apogeul puterii şi ne-au făcut să fim nişte mimi ce relevă zâmbete stinghere şi melancolice?
            Într-o zi va veni sfârşitul... o renaştere menită să arate adevărata faţa a actorilor ce au purtat măşti... Probabil că vom cădea în emisfera neantică a unor persoane teleghidate, iar inovaţiile tehnologice, într-o cutie cu jucării acum antice, aruncate în pustiul nemărginit...
            Dar care vor fi adevăratele daruri sufleteşti risipite în insesizabilul lor cerc divin? Desigur, cărţile!...
            Cu plăpândele lor glasuri lirice de harpă, vor încerca în van să ne cheme, neputând acoperi gigantica orgă a necunoscutului... Slovele lor se vor preschimba în lacrimi fine ce răspândesc un ecou prelung în momentul în care se lovesc de pământul închistat şi care formează litere noi ce compun cuvinte nemaiîntâlnite...
            Lumea aceasta inedită se va preface într-o orchestră în care Dumnezeu este dirijorul ce îşi trimite serafimii şi heruvimii să înzestreze cărţile cu o putere celestă de atingere a absolutului şi a deschiderii porţii Edenului...
            Cărţile vor compune o melodie interminabilă în care principalele elemente feerice sunt muzicalitatea, expresivitatea, originalitatea, puterea de a plăsmui, arta cuvântului... O melodie ce va pătrunde în sufletul fiecărui astru în parte, iar aceştia vor picura pe pământ cioburile unei oglinzi...
            Oamenii vor fi prizonieri într-o peşteră-labirint a remuşcării, incapabili să pornească într-o călătorie a reiniţierii... Termenii atât de plini de exuberanţă ai cărţilor vor pluti deasupra lor aidoma unor fiinţe fantasmagorice într-o permanentă ascensiune şi îşi vor continua periplul romantic prin clepsidra în care nisipul nu se mai scurge...

            Din păcate, trebuie să recunoaştem adevărul: e rândul minunilor prezentate mai sus să devină monarhi, iar omenirea să se transforme în subalterni... Aşa cum afirma şi Alexandru Vlahuţă, datorită purităţii lor, cărţile sunt asemenea „glasurilor eterne în spaţiu”...








LA LIMITA DINTRE REAL
ŞI FABULOS  





PERFECŢIUNEA ÎNTRUCHIPATĂ
A LITERATURII

Ştiţi care este singura perfecţiune existentă?!... Desigur, cea a literaturii. Vă întrebaţi de ce?
 „… pentru mine toate cărţile pe care le citesc duc la o carte unică, dar e o carte înapoi în timp, abia ghicită din amintirile mele. Există o povestire care pentru mine se află înaintea tuturor celorlalte, al cărei ecou – imediat pierdut apare în toate povestirile pe care le citesc. În lecturile mele nu fac decât să caut acea carte citită în copilărie, dar ceea ce-mi amintesc e prea puţin ca s-o regăsesc…”[1]
Un cititor ideal?!... El trebuie să se dedice acestei pasiuni, poate chiar să ajungă cu ea la extreme…Citind, acesta se află   într-o altă lume, însă trebuie să ştie să o interpreteze, altfel miracolul se stinge… Citind, descifrează un nou alfabet, lumea infinită şi efemeră, totodată, nemaiavând mistere…
„...Aş vrea să ştiu, spuse vorbindu-şi singur, ce se petrece de fapt într-o carte cât timp stă închisă. Probabil că nu există decât literele tipărite pe hârtie, dar totuşi – ceva tot trebuie să se petreacă, fiindcă atunci când o deschid, găsesc acolo o întreagă poveste. Apar personaje pe care nu le cunosc, fel de fel de aventuri, şi isprăvi, şi lupte – uneori au loc furtuni pe mare, sau ajungi în ţări şi oraşe străine. Toate acestea se găsesc într-un anumit fel în carte. Trebuie să le citeşti ca să le trăieşti pe toate, asta-i limpede. În carte se găsesc toate acestea dinainte. Aş vrea să ştiu în ce fel?
Dintr-odată se simţi într-o dispoziţie aproape solemnă.
Se aşeză mai bine, luă cartea, deschise prima pagină şi începu să citească...”[2]
         Portalul magic, nemărginit al vieţii, ce te conduce pe drumul fericirii veşnice... – CARTEA.
            Dacă mi s-a întâmplat vreodată să mă simt „într-o dispoziţie solemnă” în timp ce răsfoiam sau citeam o carte?
            Da, această stare am simţit-o adeseori... Este un sentiment magic, pe care îl trăieşti timp de câteva secunde. De ce? Fiindcă, atunci când citeşti, simţi că eşti liber, că nu mai ai nicio grijă. Parcă pluteşti pe norişori pufoşi, alături de un porumbel gingaş...
Treci de portalul literaturii şi ajungi în Paradis. Acolo, toate dorinţele ţi se îndeplinesc, bucuria îţi inundă sufletul. Inima ţi se transformă în aur...
            Ţi se pare că personajele sunt responsabile pentru toate acestea...
            „Un cititor trebuie să se menţină neutru faţă de cartea pe care o citeşte, întrebi tu? Eu n-aş fi atât de convins. […] De ce          s-ar cădea ca eu să încetez a fi eu numai pentru că îl aud pe un altul cum gândeşte? Şi cum aş putea eu să încetez a fi eu, chiar dacă aş vrea? […]
            Totuşi, e adevărat că cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii. A vorbi limba cărţii şi a se  abandona în voia melodiei ei, a se lăsa dus de curent, în loc să-şi risipească forţele vâslind contra mareei. Nu spun că trebuie să ne suprapunem, dar trebuie să fim disponibili.
            Cartea, prin faptul că este scrisă, a făcut deja un pas mare către noi: e un dar. Acum ne revine nouă să mulţumim pentru amabilitate şi să facem un pas către carte…”[3]
            Într-un cuvânt, LECTURA...
            De ce „La limita dintre real şi fabulos”? Deoarece doresc ca cititorul să poată citi această carte, fiind curios să afle ce secrete ascunde ea...
            Vă puteţi închipui orice..., fiindcă oportunităţile sunt infinite...
            Autorul?!... Un mare visător... Ajutat de pană şi de călimară scrie tot ceea ce îi dictează sufletul... Îşi închipuie lucruri fascinante, nebănuite şi le aşterne pe hârtie, ca şi cum ar crea un cântec... Are totul întipărit în minte... Păstrează o comoară în suflet, ce va fi curând descoperită...







Motto:

„Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău
ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt
este, până la urmă, o făptură specifică.”
                                                                      Constantin Noica


PRIZONIER ÎN LUMEA CUVINTELOR
                                                                    

De multe ori am dorit să descopăr ceva...
Nu ştiu exact ce.
Un izvor al cunoaşterii, începutul omenirii...
Până într-o noapte!
Am trăit un vis straniu...
Totul în juru-mi era negru ca pana corbului.
Nu zăream, nu auzeam, nu simţeam nimic.
Mă aflam într-un alt timp şi spaţiu.

Peste puţin timp, am descoperit ceva:
Acest loc avea nevoie de puţină culoare,
De vieţuitoare, chiar şi de oameni.
Un gând mi-a trecut prin minte:
Eu puteam fi creatorul acestui univers.
Cum? Pur şi simplu, prin cuvinte!
Da, aceasta era soluţia...

(Vă rog, nu vă gândiţi
Că m-am pus în postura lui Dumnezeu.
Voiam doar să fiu de folos.)

Încetul cu încetul, totul a prins contur.
Puterea Cuvântului crea lucruri încântătoare:
„Fiinţe, oameni, iubire, înţelegere”
Sunt doar câteva exemple.

Cu timpul, „Lumea Cuvintelor”
A devenit cea mai bună prietenă a mea.
Din ea izvora înţelepciunea.
Cu ajutorul acesteia,
Cu toţii trăiau în bunăstare.
Simţeam că nu o mai pot părăsi.
Eram un prizonier, unul bucuros.
Am trăit în acest lăcaş vreme de zeci de ani.

Însă, de la o vreme,
Puterea Cuvântului a ieşit din sfera de bunătate.
Au fost create cuvinte precum:
„Lăudăroşenie, invidie, egoism.”
Acum aproape nimeni nu se mai înţelegea.

S-a iscat un război nesfârşit
Între cele două feluri de cuvinte.
Un izvor de cunoaştere albastru, unul roşu.
Ambele voiau să devină stăpâne.
În final, niciunul nu a reuşit
Să dobândească.
Aşa a rămas lumea şi astăzi:
Cu calităţi, cu defecte, cu bucurii şi cu tristeţi!

Apoi, m-am deşteptat...
Ştiu ce doream să descopăr:
CUVÂNTUL!






COPILĂRIA – O AVENTURĂ A CUNOAŞTERII


Ca să fii o stea, mai întâi trebuie
să înveţi să străluceşti...


            O poveste?!… Nu orice fel de poveste. De ce ne place să scriem poveşti? Credem că unul dintre motivele pe care le invocăm ar fi acela că vrem neapărat să ne convingem. Despre ce? Să ne convingem despre cine suntem noi şi cine sunt alţii. O poveste înseamnă înainte de orice, drumul spre iluminare, care nu este altceva decât şansa, mereu amânată, de întâlnire cu sinele. Vrem să descoperim în călătoriile interioare ale altora, acele spaţii, în care viaţa primeşte un plus de sens. A ne convinge de justeţea unei existenţe sau doar a unei etape anume este, din punctul nostru de vedere, o modalitate certă de a descoperi un OM.
            De fiecare dată când mă gândesc la COPILĂRIE, îmi dau seama că există o diferenţă între cum o percep eu şi cum aş vrea de fapt să fie. Cum cred că e? Ce am fost învăţat de către părinţi să ştiu despre ea, ce experienţe am, ce îmi spun sentimentele mele, ce îmi spune raţiunea? La asta m-am gândit, când am început să destăinui dorinţele mele...
            COPILĂRIA – „o grădină cu cărări ce se bifurcă”       (L.J. Borges), un labirint... Părinţii – actori într-o lume a spectacolului, jucându-şi propriul rol..., creionând portrete şi cizelând caractere...
            Portretul pe care îl dezvăluim este cel care va avea dominant modul de a se constitui şi de a exista. Întreprinde,            într-adevăr, o construcţie exemplară, cu răbdare, cu exigenţă de „magician” experimentat şi, mai cu seamă, cu iubire, liantul întregii evoluţii. A crescut prin STUDIU...
            Viaţa celui surprins seamănă cu o călătorie... O călătorie în şi prin viaţă... o aventură a cunoaşterii pe care a reuşit să o descopere... Destinaţia călătoriei?! Cunoaşterea propriului eu şi a realităţii exterioare, aflarea tainelor, descifrarea realităţii, imaginarea unei lumi perfecte şi stabile, descifrarea enigmei vieţii, promisiunea schimbării.
            Prea rar se întâmplă în AVENTURA noastră ca un împătimit al unor domenii să stea în apropierea lor în chip constant, ca un paznic activ şi fidel, îmbogăţind necontenit acele domenii investite în ochii săi sclipitori, cu o adevărată sacralitate.           
            Este o adevărată paradigmă a modului de a fi. Primul şi cel mai mare merit al său este acela de a fi înţeles natura omului, secretul personalităţii, bogată în puteri creatoare, superioară secii isteţimi, dar, în acelaşi timp, prudentă, obligată să se adapteze la orice mediu şi la orice împrejurări.
            Orice călătorie necesită un efort constructiv de mobilizare şi punere în valoare a capacităţii omului de a visa la diverse LUMI şi TIMPURI. Diversitatea lumii este determinată de acţiunea contrariilor de genul: întuneric şi lumină, mişcare şi repaus, stânga şi dreapta, bază şi acid, pozitiv şi negativ, simpatie şi antipatie, iluzie şi realitate, artă şi viaţă, impresie şi autenticitate, simetrie şi diformitate...
            Copilul îşi începe călătoria într-un destin particular, dar mereu întreţesut cu destinul celorlalţi... Treptat, călătorul ajunge să-l descopere pe celălalt, mereu altfel, să dialogheze într-un joc al semnificaţiilor valorilor, să se compare cu el şi, nu în ultimul rând, să se privească cu ochii iniţiatorului...
            Călătoria este un simbol al legilor care guvernează materia...
            Cei care doresc să scrie o poveste sunt diferiţi, dar au un scop comun. Fiecare protagonist are o trăsătură specifică ce poate fi SERIOZITATEA, ENERGIA, SPIRITUALITATEA, MATURITATEA, ÎNŢELEPCIUNEA, SINCERITATEA...



[1] Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 299.
[2] Michael Ende, Povestea fără sfârşit, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 15.
[3] Rui Zink, Cititorul din peşteră, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006,                p. 46-47.


2 comentarii:

  1. Unul dintre copiii minunaţi, care a iubit cartea de foarte, foarte mic. Acum, a ajuns la maturitate şi acolo unde şi-a dorit dintotdeauna. Este student la Facultatea de Litere. Este un tânăr cu totul şi cu totul deosebit, cu un potenţial remarcabil şi cu o sete de cunoaştere nemărginită. Iubeşte oricare dintre genurile de manifestare ale artei, dar şi un număr impresionant de ştiinţe. Andi şi-a croit drum în viaţă, tinzând spre strălucire neîncetat, pentru că are o curiozitate nemăsurată pentru tot ce-l înconjoară... De altfel el amintea într-una din scrierile sale, că pentru a ajunge la stele, trebuie să înveţi să străluceşti...AŞA ESTE. El a reuşit şi reuşeşte neîncetat acest lucru, dintr-un singur motiv: vrea să ştie, să se lămurească în privinţa lumii, a vieţii şi a lucrurilor care uneori ne ajută, alteori ne împiedică....Harul felului său de a vorbi, alături de cel al scrisului şi de dorinţa mereu trează de a se autodepăşi, îi vor face viaţa foarte frumoasă şi-i vor fi ,,un umăr"de nădejde, pe întreg parcursul vieţii.Celălalt ,,umăr" este cel al minunaţilor lui părinţi, mereu atenţi la toate detaliile vieţii şi ale familiei... Îi îndemn şi pe alţi tineri, să se apropie de astfel de oameni şi să-i aprecieze, atât cât sunt ei de pregătiţi să o facă. Eu sunt atât de fericită şi de mulţumită că am putut fi mereu aproape de un astfel de OM...ANDI,SĂ AI PARTE DE O STUDENŢIE MINUNATĂ, MULTĂ SĂNĂTATE, MULT, MULT NOROC, MULT,MULT SUCCES! SĂ SE BUCURE DE MULT SUCCES ŞI CĂRŢILE PE CARE URMEAZĂ SĂ LE SCRII! FELICITĂRI PENTRU TOT CE AI REUŞIT,DEJA, SĂ FACI ÎN VIAŢĂ!

    RăspundețiȘtergere
  2. Unul dintre copiii minunaţi, care a iubit cartea de foarte, foarte mic. Acum, a ajuns la maturitate şi acolo unde şi-a dorit dintotdeauna. Este student la Facultatea de Litere. Este un tânăr cu totul şi cu totul deosebit, cu un potenţial remarcabil şi cu o sete de cunoaştere nemărginită. Iubeşte oricare dintre genurile de manifestare ale artei, dar şi un număr impresionant de ştiinţe. Andi şi-a croit drum în viaţă, tinzând spre strălucire neîncetat, pentru că are o curiozitate nemăsurată pentru tot ce-l înconjoară... De altfel el amintea într-una din scrierile sale, că pentru a ajunge la stele, trebuie să înveţi să străluceşti...AŞA ESTE! El a reuşit şi reuşeşte neîncetat acest lucru, dintr-un singur motiv: vrea să ştie, să se lămurească în privinţa lumii, a vieţii şi a lucrurilor care uneori ne ajută, alteori ne împiedică....Harul felului său de a vorbi, alături de cel al scrisului şi de dorinţa mereu trează de a se autodepăşi, îi vor face viaţa foarte frumoasă şi-i vor fi ,,un umăr"de nădejde, pe întreg parcursul vieţii.Celălalt ,,umăr" este cel al minunaţilor lui părinţi, mereu atenţi la toate detaliile vieţii şi ale familiei... Îi îndemn şi pe alţi tineri, să se apropie de astfel de oameni şi să-i aprecieze, atât cât sunt ei de pregătiţi să o facă. Eu sunt atât de fericită şi de mulţumită că am putut fi mereu aproape de un astfel de OM...ANDI,SĂ AI PARTE DE O STUDENŢIE MINUNATĂ, MULTĂ SĂNĂTATE, MULT, MULT NOROC, MULT,MULT SUCCES! SĂ SE BUCURE DE MULT SUCCES ŞI CĂRŢILE PE CARE URMEAZĂ SĂ LE SCRII! FELICITĂRI PENTRU TOT CE AI REUŞIT,DEJA, SĂ FACI ÎN VIAŢĂ!

    RăspundețiȘtergere